Ascultându-ţi umbra înveţi să iubeşti viaţa

Ai simţit vreodată că locul în care te afli acum nu e locul în care ar trebui să fii? Că viaţa ta de  acum nu seamănă deloc cu ceea ce ţi-ai imaginat că va fi?

Te cuprinde un gol, o frustrare, o tristeţe, un sentiment pe care, de multe ori, nici nu ştii cum să îl numeşti. Un singur lucru poţi spune despre el- că e urât şi că îţi dă impresia că dacă îţi vei permite să îl resimţi pe deplin, te va copleşi.

 

Tu cum te raportezi la astfel de momente?

Îţi spun cum procedez eu şi marea majoritate a lumii.

Fugim.

A, poate nu o luăm la fugă la propriu (deşi mulţi spun că alergatul îi ajută să uite de probleme :) ), însă încercăm cu disperare să înăbuşim acea emoţie, să o amorţim. Pentru aceasta, unii apelează la mâncare, alţii fumează ţigară după ţigară, pentru unii alcoolul e remediul absolut, în timp ce alţii se refugiază în muncă, droguri sau chiar sex.

Dar ce se întâmplă când substitutul dispare?

Reapare problema.

Şi pare mai neagră decât fusese înainte. E ca o umbră pe care o porţi după tine. Orice ai face, atât timp cât rămâi în lumină, trebuie să îi accepţi prezenţa. Şi mai ales să îi înţelegi rostul.

Dar câţi dintre noi avem curajul să stăm în lumină şi să ne analizăm umbra?

Câţi dintre noi îşi pot imagina să stea câteva momente în tăcere şi să îşi simtă emoţia? … Să o laşi să te inunde fără să o opreşti…

Îmi spunea o prietenă, deunăzi, că durerea pe care o simte e atât de profundă încât dacă şi-ar permite să o simtă pe deplin, crede că ar termina-o.

Poate că tu nu simţi durere, poate simţi doar frustrare sau poate simţi un gol în interiorul tău, o neîmplinire profundă.

Durere, frustrare, singurătate, tristeţe, dezamăgire…toate acestea sunt cuvinte care evocă gânduri înfricoşătoare, iar gândurile înfricoşătoare evocă emoţii înfricoşătoare. Atât gândurile, cât şi emoţiile, se bazează pe ideea pe care tu o ai cu privire la ce ar trebui să faci acum şi nu faci, pe ceea ce ar trebui să ai acum şi nu ai, pe ceea ce ar trebui să fii acum şi nu eşti.

Poate că nu îţi imaginai că vei avea acest job, că afacerea pe care ţi-ai deschis-o va scârţâi din toate încheieturile, că vei locui cu un coleg de cameră la 27 de ani sau că va trebui să înveţi să trăieşti fără o persoană atât de dragă ţie.

Şi cu toate acestea, există etape în viaţă care nu arată deloc aşa cum ne-am imaginat.

Şi ce facem noi în momentele astea?

Ne refugiem fie în „dar dacă…”, fie în „atunci când…”.

Trăim fie în trecut, fie în viitor, numai să fugim cât mai departe de prezentul pe care ne e atât de greu să îl acceptăm.

Credem că vom fi fericiţi când vom termina liceul, facultatea sau ne vom lua un job apoi, când constatăm că am ajuns acolo şi tot nefericiţi suntem, credem că o familie ne va umple golul sau o casă frumoasă, cu etaj. Şi, când acestea ne nefericesc, abia aşteptăm să termine copiii şcoala şi să ne putem vedea de pasiunile noastre; dar plecarea copiilor nu ne face mai fericiţi…dimpotrivă.

Alergăm toată viaţa după acel moment în care să trăim liniştiţi şi fericiţi până la adânci bătrâneţi, aşa cum ne promit basmele copilăriei. Pentru că şi ele ne-au înrădăcinat ideea că după multă osteneală şi probe pe care le vom trece cu vitejie, ne vom găsi liniştea şi bucuria.

Cineva zicea că liniştit eşti numai în mormânt. Deci…perspectiva asta e sumbră :)

Ideea e că fericirea şi nefericirea nu sunt expresia a ceea ce ai, a ceea ce eşti sau a ceea ce ai realizat. Te poţi simţi teribil de nefericit şi de singur înconjurat de mulţi prieteni şi de lucruri frumoase, şi te poţi simţi extrem de fericit în singurătate şi în austeritate. Totul ţine de sensul pe care îl oferi experienţei tale şi lucrurilor care te înconjoară, iar V. Frankl, în cartea sa Omul în căutarea sensului vieţii, exprimă foarte bine această idee.

Concentrându-ne prea mult pe punctul final unde ne propunem să ajungem, pierdem din vedere experienţa vie şi profundă pe care o trăim în încercarea de a ajunge acolo.

Chiar şi când vei ajunge acolo, viaţa ta nu va fi mai bună şi nu te va face mai fericit dacă nu vei fi învăţat până atunci să fii treaz şi conştient de ceea ce trăieşti şi simţi acum. Pentru că şi atunci te vei confrunta cu momente de plictiseală, de singurătate, te vei confrunta cu frustrări, dezamăgiri. Vei trăi tot în corpul tău şi în mare, vei face tot aceleaşi lucruri pe care le faci şi acum.  

Noi vrem să „trecem peste” tot ceea ce nu ne place în viaţă, peste tot ce ne provoacă suferinţă şi disconfort, dar adevărul este că nu putem să trecem peste…putem doar să trecem prin. Şi da, aceasta presupune să ne confruntăm cu durerea şi cu emoţiile pe care am da orice să le evităm, dar nu există altă cale spre progres.

Fiecare emoţie, trăire, gând, convingere pe care o avem, ne învaţă ceva despre noi, ne vorbeşte despre ceea ce ne mişcă şi ne tulbură în viaţa aceasta. În loc să fugim de ele, ne putem da timp să ascultăm ce au să ne spună.

Dacă nu învăţăm acum să umplem spaţiul din viaţa noastră, din corpul nostru, atunci când o vom face?

 Cum îţi trăieşti zilele, aşa îţi trăieşti viaţa.

- Annie Dillard

Când am citit această idee, m-am cutremurat pentru că m-am gândit la modul în care îmi trăiesc eu unele zile. Nu mi-aş dori ca viaţa mea să arate ca unele din zilele mele. No way!

Şi cred că îmi împărtăşeşti sentimentul.

Deja ai tot ce ai nevoie pentru a te simţi mulţumit.

Acum, în acest moment, ceea ce ai şi ceea ce eşti este suficient.

Nu ştim cum vor arăta anii următori. Îi putem planifica sau nu, dar sunt convinsă că în fiecare moment avem în jurul nostru tot ceea ce avem nevoie pentru a simţi fericire şi împlinire. Ba chiar mai mult.

Şi totuşi, tânjim mereu după altceva, după ceva ce nu avem, crezând în mod naiv că acel ceva ne va aduce bucuria.

Să punem stop.

E o nebunie viaţa trăită aşa.

E o nebunie tocmai prin faptul că ratăm esenţa a ceea ce înseamnă de fapt viaţa: trăire şi învăţare cu recunoştinţă.

Iadul este dorinţa de a te afla altundeva faţă de locul în care eşti acum. Fiind într-un loc şi dorindu-ţi să fii altundeva…dorindu-ţi ca viaţa ta să fie diferită faţă de cum e acum. Aceasta se numeşte şi a trăi fără să trăieşti. A muri înainte să mori. E ca şi cum ar exista în tine o parte care încearcă atât de tare să nu fie distrus de iubire, încât te distrugi singur.

― Geneen Roth, “Women, Food and God: An Unexpected Path to Almost Everything”

                                                                                                                        

facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail
Opt In Image

Ti-a placut articolul?

Alatura-te comunitatii de tineri ca tine pentru a-ti primi sursa de inspiratie! Bonus, vei avea acces instant la materialul pe care il ofer abonatilor mei :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>